Ani de zile, elitele au vândut concepte abstracte: reziliență, digitalizare,...
Ani de zile, elitele au vândut concepte abstracte: reziliență, digitalizare, sustenabilitate. Pentru omul de rând, acestea au fost „povesti”. AUR a vorbit despre Pământ, Neam, Cruce și Familie. Acestea sunt „ancorele” antropologice fundamentale. În fața vidului existențial modern, masele se întorc la singurele simboluri care le mai oferă un sentiment de apartenență, oricât de distorsionat ar fi procesul.
Și nimeni, nimeni care să-mi spună
că viața mea e prea scurtă,
că moartea mea e prea lungă.
Criza profesorilor din România nu este o criză de oameni.
Este o criză de sistem care nu știe ce să facă cu oamenii buni.
Atâta timp cât școala va funcționa pe selecție inversă, pe salarizare rigidă și pe management formal, nu va atrage competență. O va respinge.
Iar orice reformă care ocolește această realitate este doar zgomot.
școala rămâne captivă între promisiuni mari și buzunare goale.
Nu pentru că nu știm ce trebuie făcut. Ci pentru că nu vrem să plătim prețul.
Fără o clarificare a priorităților și fără o asumare reală a limitelor sistemului, riscul este ca legea din 2023 să repete soarta predecesoarelor sale: un text bine intenționat, corect formulat, dar incapabil să producă schimbarea pe care o promite.
Dragostea a mers singură.
Stâncile i-au tăiat picioarele frumoase,
Iar mărăcinii i-au rupt membrele delicate.
A venit un partener pentru ea,
Dar, din păcate, nu a fost de ajutor,
Pentru că numele lui era durerea inimii. . .
Pe scurt, la ceea ce asistăm astăzi este aplicarea acestui mecanism — după toate aparențele masiv alimentat din surse externe, deoarece nu există altă explicație rațională pentru ceva atât de dăunător interesului național — asupra însăși ideii de politică externă națională, suverană, a statului român.
Școala care pune caracterul înaintea pieței muncii nu ignoră economia.
O protejează, pe termen lung, de propriile ei excese.
Pentru că economia nu funcționează cu oameni dezrădăcinați, cinici și lipsiți de repere.
Funcționează cu oameni responsabili, autonomi și capabili să gândească dincolo de interesul imediat.
Am păşit în astă seară peste-un prag mult prea înalt,
Înapoi a rămas cerul şi-nainte-i doar asfalt…
Școala nu este o anexă a pieței muncii.
Nu este o fabrică.
Nu este un centru de formare profesională precoce.
Este una dintre puținele instituții care ar trebui să mai aibă curajul să spună: aici formăm oameni, nu produse.
m-am gândit să cer lui Gipi (al meu Chatgpt 5.2) să facă pe repede înainte o comparație între România și Maroc din punct de vedere economic dar și social-cultural. Rezultatele mai jos. Nu i-am cerut să rafineze răspunsul, vi-l ofer în forma sa brută (doar concluziile)
Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau ca un viciu absurd.
Lola, Mimosa, Chiquita sau Nina pot părea exotice și tentante, dar Joiana rămâne deocamdată pentru români un simbol al tradiției care trebuie protejat și adaptat pentru a face față noilor provocări, la fel ca văcuțele numite Marguerite în Franța, Daisy (Irlanda), Lisel (Germania și Austria) sau Lotta (Elveția).
Mario a murit pentru că sistemul a considerat că el și prietenii lui nu merită investiția. A murit pentru că miniștrii noștri nu știu ce înseamnă să mergi la școală prin noroi și să fii ademenit de un „prieten” cu un joint și un plan macabru.
Dacă nu ridicăm bugetul educației la 7% și dacă nu aducem statul înapoi în sate, toporul de la Cenei va lovi din nou. Nu este o amenințare, este o certitudine matematică.
Odată ce-ai fost în iad și te-ai întors,
nu mai întorci capul când scârțâie podelele
ficțiunea construită de o clasă politică dirigentă și de statul paralel pentru a-și conserva controlul asupra puterii si apara legitimitatea serios afectata, în condițiile unei subperformanțe dramatice în ultimele cicluri electorale, a devenit principalul obstacol în formularea și implementarea unei politici externe coerente și conforme cu interesul național.
există o pasăre albastră în sufletul meu care
vrea să iasă
dar eu sunt prea dur pentru ea
Te iubesc mai mult decât natura,
Fiindcă tu natura însăşi eşti,
Decât libertatea mi-eşti mai dragă –
Fără voi, ca un ocnaş trăieşti.
Pentru a treia oară Europa e pe moarte și-și așteaptă salvatorul pe care să-l paraziteze. Doar că jocul „permisiune de parazitare contra poziție geopolitică” nu mai are nicio relevanță după ce centrul de greutate al lumii s-a mutat în Asia.
Armonia-i aceea care n-a mers până la capăt,
nu e dorită de cel ce n-o cunoaște
nu e crezută de cel ce se-ndoiește.
Iar peste suflet inutilă trece o alinare
Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.
Mai dați-mi vin, căci viaţa nu e nimic.
Rareș Bogdan nu a apărut din spuma liberalismului autentic, ci din eșecul de discernământ al unei conduceri care a confundat ratingul TV cu competența politică.
Mă gândesc la tine în liniştea nopţii când totul este nimic,
Iar zgomotele din interiorul liniştii sunt chiar liniştea
Te iubesc și nu știu ce-mi doresc de la tine.
Ieri, picioarele mele moi, ca fulgii s-au cutremurat când tălpile mele te-au atins, în timp ce alergam.
dacă deciziile încep din zone mai vechi ale creierului, alegerile politice seamănă mai mult cu reacțiile animale decât cu raționamentul atent.
Această secvență creează o iluzie a controlului: credem că raționăm pentru a ajunge la o concluzie, dar de fapt emoțiile decid primele.
Nu-mi face, Prințe, întrebare
Unde sunt ele, e în van
Să dau răspuns, ci unde-s oare
Zăpezile de-acum un an?
Populismul nu este o simplă doctrină politică — este o gramatică morală a lumii. Nu descrie poporul așa cum este, ci îl inventează: pur, omogen, virtuos, trăind într-o stare mitologică de unitate originară, înainte de cădere. Această „cădere” este mereu atribuită altcuiva — elitelor, străinilor, globaliștilor, intelectualilor corupți.
Noaptea se întindea peste oraș.
Tu ai rămas nemișcat, cuprins de incertitudine, având drept martor doar un astru.
Să liberăm încet pământul. Să-i liberăm încet minunile:
apa, piatra, rădăcinile.
Viaţa e deocamdată fiecare dintre noi.
Asta e suficient.
Istoria conducătorilor incompetenți nu este o succesiune de accidente, ci o consecință logică a arhitecturii instituționale care îi produce.
Liniște în această pădure, în această casă
din adâncul pădurii.
Oare se va fi terminat lumea?
Uneori este surprinzător faptul că
fervoarea timpului se întoarce,
fără a se întoarce un trup
și fără nici un motiv revine;
că frumusețea,
atât de scurtă în iubirea ei violentă,
păstrează un ecou în coborârea nopții.
totuși există ceva viu în toate
și cred că nu voi înceta niciodată de-a cuprinde viața
sau această noapte splendidă pentru-a muri.
Comentarii recente